MOTTO:
"Cât timp va exista in lume un singur exemplar din poeziile lui
Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată"
MIRCEA ELIADE
 |  |
 |  |
Volum de poezii apărut in anul 1928, prefaţat de Profesor Universitar, membru al Academiei Române, G. Murnu, ilustrat cu 12 acuarele-facsimil şi numeroase desene de A. Murnu.
Conţinutul este, evident, ca şi Autorul, nepereche."Eminescu e acela care in toate domeniile de manifestare colectivă işi poartă caduceul, deşteaptă forţele amorţite, aprinde flacăra avântului. Gândul e unul şi acelaş: pregătirea Neamului"de la Nistru păn' la Tisa" pentru zilele mari care trebuie să vie.
De aceia ne-a şi croit un intreg program de conduită şi revendicări. El e acela care ne-a fasonat in bună parte, ne-a dat stilul: prima modelare mai complexă a sufletului nostru, ne-a invăţat să iubim şi să urâm, ne-a fost cel mai puternic indemn spre unificare, cel mai sigur făuritor al lanţului de solidaritate naţională.
Punctul de plecare- pilda lui strălucită personală: om impecabil, discret, pudic, delicat, exemplar prin oblitate, siguranţă şi sinceritate naturală, prin altruism şi corectitudine, prin capacitate de muncă, prin devotare şi pasionată ataşare la interesele generale, prin credinţa neclintită in puterea mirifică a coeziunii forţelor colective".
Conţinutul este, evident, ca şi Autorul, nepereche."Eminescu e acela care in toate domeniile de manifestare colectivă işi poartă caduceul, deşteaptă forţele amorţite, aprinde flacăra avântului. Gândul e unul şi acelaş: pregătirea Neamului"de la Nistru păn' la Tisa" pentru zilele mari care trebuie să vie.
De aceia ne-a şi croit un intreg program de conduită şi revendicări. El e acela care ne-a fasonat in bună parte, ne-a dat stilul: prima modelare mai complexă a sufletului nostru, ne-a invăţat să iubim şi să urâm, ne-a fost cel mai puternic indemn spre unificare, cel mai sigur făuritor al lanţului de solidaritate naţională.
Punctul de plecare- pilda lui strălucită personală: om impecabil, discret, pudic, delicat, exemplar prin oblitate, siguranţă şi sinceritate naturală, prin altruism şi corectitudine, prin capacitate de muncă, prin devotare şi pasionată ataşare la interesele generale, prin credinţa neclintită in puterea mirifică a coeziunii forţelor colective".
Spre aducere-aminte:
RUGĂCIUNEA UNUI DAC
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una.
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n'au fost niciodată-
Pe-atunci erai Tu singur, incât mă-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?
El singur zeu stătut-a nainte d'a fi zeii,
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii.
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este al omenirii isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi invierea vieţii!
Şi el imi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei.
In vuetul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi'n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers-
Şi tot pe lângă-aceste cerşesc inc-un adaos,
Să'ngădue intrarea-mi in veşnicul repaos!
Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Şi-acela intre oameni devină cel intăi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Păn' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că'n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine insu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a'mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o-
Când ura cea mai crudă mi s'ar părea amor,
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putea să mor.
Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru in uliţă 'l arunce,
Şi-aceluia, Părinte, să'i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va isbi in faţă,
Indură-te, stăpâne, şi dă'i pe veci vieaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţămesc
Că tu mi-ai dat pe lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te induplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi'n stingerea eternă dispar fără de urmă!
Eminescu, in articolul "Labirintul istoriei noastre"( manuscrisul nr. 2257/ pag.24-44) spune:
"Era un popor brav acela care-a impus tribut superbei impărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te imple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţă, de amor de patrie şi de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi o ruşine niciodată."
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una.
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n'au fost niciodată-
Pe-atunci erai Tu singur, incât mă-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?
El singur zeu stătut-a nainte d'a fi zeii,
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii.
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este al omenirii isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi invierea vieţii!
Şi el imi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei.
In vuetul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi'n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers-
Şi tot pe lângă-aceste cerşesc inc-un adaos,
Să'ngădue intrarea-mi in veşnicul repaos!
Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Şi-acela intre oameni devină cel intăi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Păn' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că'n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine insu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a'mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o-
Când ura cea mai crudă mi s'ar părea amor,
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putea să mor.
Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru in uliţă 'l arunce,
Şi-aceluia, Părinte, să'i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va isbi in faţă,
Indură-te, stăpâne, şi dă'i pe veci vieaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţămesc
Că tu mi-ai dat pe lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te induplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi'n stingerea eternă dispar fără de urmă!
Eminescu, in articolul "Labirintul istoriei noastre"( manuscrisul nr. 2257/ pag.24-44) spune:
"Era un popor brav acela care-a impus tribut superbei impărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te imple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţă, de amor de patrie şi de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi o ruşine niciodată."
